Pustie și albă e camera moartă…
Și focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
    Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie și albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit…
E-n negura nopții un alb monolit…
    Și luna-l privește cu ochi oțelit.

Nămeții de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit… —
    Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul…
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit…
Iar crivățul țipă… — dar el, ce-a greșit?
    Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer…
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
    Și luna e rece în el, și pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește…
    „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Și flacăra spune: „Aduc inspirarea…
Ascultă, și cântă, și tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut și puternic emir, voi să fii.”
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriștea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc… —
Havuzele cântă… — voci limpezi șoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.

Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.

Și el e emirul, și toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, și toate le are.

Spre Meka-l răpește credința — voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.

Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată și ziua când robii și-armează…
Cămile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.

Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă…

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
    Și lacrima, clară, lucește, și pică…

Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blondețea în ea
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.

E tot cum o știe, — dar, searbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață…
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, și searbăd la față.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge și eu.
— La Meka? La Meka?… — și vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește…
Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește…
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Și el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.

Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.

Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeața de oază cu dor așteptată…
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele…
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.

Și tot nu s-arată năluca sublimă…
Și apa, în foale, descrește mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu…
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.

Și tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc…
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.

Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile…
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeași culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Și foamea se face mai mare — mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți…
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți.

Abia mai pășește cămila ce-l poartă…
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… — părere să fie, sau, ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește… Emirul puterea și-o strânge…
Chiar porțile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Și albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

Pe când șovăiește cămila ce-l poartă…
Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și searbăd pe drumul cotit
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă…

Și moare emirul sub jarul pustiei
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel…
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…
    Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Pustie si alba e camera moarta..
Si focul sub vatra se stinge scrumit..
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o scanteie in ochiu-adormit..
Iar geniu-i mare e-aproape un mit..
Si nici o scanteie in ochiu-adormit.

Pustie si alba e-ntinsa campie..
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit..
Salbatica fiara, rastristea-l sfasie,
Si luna-l priveste cu ochi-otelit..
E-n negura noptii un alb monolit..
Si luna-l priveste cu ochi otelit.

Nametii de umbra in juru-i s-aduna..
Faptura de huma de mult a pierit
Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna
Chiar alba odaie in noapte-a murit.. —
Faptura de huma de mult a pierit.

E moarta odaia, si mort e poetul..
In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant-nabusit..
Iar crivatul tipa.. — dar el, ce-a gresit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gandu-i s-afara,
Si luna e rece in el, si pe cer..
Si bezna lungeste o strasnica gheara,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer..
Si luna e rece in el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatr
54a8
a, deodata, clipeste..
Pe ziduri, alearga albastre naluci..
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste..
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? „

Si flacara spune: „Aduc inspirarea..
Asculta, si canta, si tanar refii..
In slava-nvierii ineaca oftarea..
Avut si puternic emir, voi sa fii. „
Si flacara spune: „Aduc inspirarea
Si-n alba odaie alearga vibrarea.

Rastristea zapezii de-afara, dispare..
Deasupra-i e aur, si aur e-n zare,
Si iata-l emirul orasului rar..
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul paraului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul..
Prin aer, petale de roze plutesc..
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, incet, vestejesc.. —
Havuzele canta.. — voci limpezi soptesc..
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i — ori spuza, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita
Bagdadul, poiana de roze si crini
Djamii — minarete — si cer ce palpita.

Si el e emirul, si toate le are..
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare..
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei — ce este — dispare
Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l rapeste credinta — vointa,
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flacari — departe
De ea o pustie imensa-l desparte,
Si prada pustiei cati oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Si dulce e viata in rozul Bagdad.

Si dulce e viata in sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
In vie lumina tronand ca un astru,
Cu albele forme de silfi imprejur,
In ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iata si ziua cand robii si-armeaza..
Camile gateste, si negri-armasari,
Convoiul se-nsira — in zori scanteiaza,
Porneste cu zgomot, — multimea-l urmeaza,
Spre porti napustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul in roza idila..

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc..
Din ochiul sau mare o lacrima pica,
Pe cand, de sub dealuri, al soarelui disc
In gloria-i de-aur incet se ridica..
Si lacrima, clara, luceste, si pica..

Din apa fantanii pe care o stie
In urma, mai cere, o data, sa bea..
Curmalii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie..
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea in ea
Si-ntreaga, fantana, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, — dar, searbad la fata,
Sub magica-i umbra, un om se rasfata..
Mai slut e ca iadul, zdrentos, si pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prafuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l intreaba emirul, deodata,
S-acesta-i raspunde cu vocea ciudata
— La Meka, plecat-am a merge si eu.
— La Meka? La Meka?.. — si vocea ciudata
— La Meka! La Meka! rasuna mereu.

Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste..
Pocit, schiop si searbad, abia se tareste..
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleaca
Pustia l-asteapta in largu-i s-o treaca..
Prin prafu-i se-nsira camile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere,
Mai sters decat rozul de flori efemere,
Mai stins decat visul pierdutului rai.

In largu-i pustia, sa treaca-l asteapta
E dreapta — tot dreapta — dar zilele curg,
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg
Si el nainteaza, dar zilele curg.

Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare..
Si el nainteaza sub flacari de soare..
In ochi o naluca de sange — in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare..
Nisip, si deasupra, cer rosu — s-atat
Si toti nainteaza sub flacari de soare.

Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul preasfant
Nimic n-o sfarseste in zori cand s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vant
Luceste, vibreaza, si-ntruna se-ntinde.

Abia, ici si colo, gasesc, cateodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata..
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cantecul apei se fac usurele..
Izvor sau citerna in clipa le scurg
Dar chinul reincepe, si zilele curg.

Si tot nu s-arata naluca sublima..
Si apa, in foale, descreste mereu..
Cand calul, cand omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu si mai greu..
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mandre camile.

Si tot nu s-arata cetatea de vise..
Merindele, zilnic, in traisti se sfarsesc..
Pradalnice zboruri de paseri, sosesc..
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se raresc..
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arata cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e inca,
Si vine si ziua cumplita cand el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adanca..
Cand setea, cand foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca,
Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile..
Sub aeru-n flacari, zac rosii movile..
Nainte — in laturi — napoi — pestetot,
Oribil palpita aceeasi culoare..
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot
Tot rosu de sange zaresc pestetot
Sub aeru-n flacari al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare — mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare..
Bat tamplele.. — ochii sunt demoni cumpliti..
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndarjiti..
Bat tamplele.. — ochii sunt demoni cumpliti.

Abia mai paseste camila ce-l poarta..
Speranta, chiar dansa, e-n sufletu-i moarta..
Dar iata.. — parere sa fie, sau, ea?..
In zarea de flacari, in zarea de sange,
Luceste.. Emirul puterea si-o strange..
Chiar portile albe le poate vedea..
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.

Spre albele ziduri, alearga — alearga,
Si albele ziduri, lucesc — stralucesc,
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc, — stralucesc!

Ca gandul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc..
Camila, cat poate, grabeste sa-l duca..
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Si poamele de-aur lucesc — stralucesc
Iar alba cetate ramane naluca.

Ramane naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.

Ramane naluca in zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul tintit,
Si vede pe-o iasma ca-i trece sub poarta..

Pe cand sovaieste camila ce-l poarta..
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta..

Si moare emirul sub jarul pustiei
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel..
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, — s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.